VIS - Laura Ion

Mergea liniºtit. Timpul curgea-n urma paºilor sãi, uimit strecurând fulgi mici de zãpadã, din care paºii construiau castele pentru furnici. Un iepure întârziat alergã grãbit între o potecã ºi alta: frica fugise. Omãtul creºtea-n urma sa, fãcându-i nevãzut sacul cu daruri. Doi reni îi venirã-n ajutor, aducându-i sania fermecatã, pe care o uitase pe acoperiºul ultimei case vizitate: vezi tu, chiar ºi Moº Crãciun e uituc, atunci când e mai atent cu darurile pentru copii, decât cu sãnãtatea ori cu inima sa, de copil mare! Ningea. De parcã asta ar fi fost ultima searã de iarnã, toþi fulgii grãbindu-se sã-ºi adauge steluþele pe haina roºie a Moºului. Ca dar pentru spiriduºii-constructori de jucãrii: puþin fresh-aer, pãmântean, ca sã le mângâie frunþile-nstelate de vise. O casã mare, cu multe geamuri, se ivi-n depãrtare. Renul roºcat, Rudolf, îi ºopti ceva la ureche Moºului, acesta lãsând, pentru o clipã, sacul jos. Îl deschise ºi din el ieºirã douã capete de porumbei, care-ncercarã sã zboare, dar moºul nu le dãdu voie: n-ajunseserã unde trebuie. În schimb, strecurându-ºi mâna-n sac, scoase la ivealã un balansoar, pe care-l puse deoparte, în zãpadã. Dupã care-ºi strânse sacul la loc ºi-l urcã-n sania adusã de cei doi reni. Balansoarul îl zvârli-n sus, acesta intrând pe-o fereastrã, a casei mari ce se vedea la 20-30 metri depãrtare, culmea!, fãrã sã spargã geamul. Dar parcã numai asta e minune de-a lui Moº Crãciun! Ãsta-i un nimic pe lângã … Uh! Reni-l luarã deodat' pe Moº într-un salt zvãpãiat, fãcând o rotocoalã pe lângã omuleþul de zãpadã al cãrui nas atârna aºa de obraznic! Deh! „Ce þi-e ºi cu copii ãºtia!” κi zise Moºul, mângâindu-ºi amuzat barba, din care cãzurã câþiva zurgãlãi, ce se-nfipserã-n cãciula omuleþului de nea, rãsunând suav în liniºtea serii. Din zboru-i minunat, sania se opri pe acoperiºul casei celei mari. Renii zburau pe lângã fiecare fereastrã, privind curioºi înãuntru. Moºu-i certã, sã nu mai fie aºa de neastâmpãraþi. Rudolf furã un cãluþ din sacul Moºului ºi-l zvârli pe unul din geamurile pe care privise. Bineînþeles, geamul nu se sparse nici de data asta! Deodatã, nu ºtiu cum, apãru un cap curios de copil, ºtergându-ºi ochii de promoroaca viselor care-i strivise somnul. Era Bobo, puºtiul ai cãrui pãrinþi nu reuºiserã sã vinã din strãinãtate, unde lucrau. Visase, probabil, cã nu-l mai iubesc ºi de aceea nu mai vin pe la el. Deºi bunica-i tot spunea poveºti, cum cã vor veni înaintea lui Moº Nicolae, ba cã vor sosi înaintea lui Moº Crãciun, Bobo – cum îl alintaserã, din cauzã de plãceri-bombonici, veriºorii sãi – n-o mai credea, pentru cã niciuna din poveºtile sale, în ultimul timp, nu se mai adeverea. Rudolf chiar la fereastra lui aruncase cãluþul, fapt care-l fãcuse curios pe Bobo. ªi, jumãtate treaz, jumãtate adormit, acesta-ºi lipise nasul de geam.. Moº Crãciun veni spre Bobo ºi-i strecurã porumbeii prin fereastrã,. Aceºtia îºi fãcurã cuib imediat sub braþul drept al copilului, continuându-ºi visele lor, de îngeraºi albi. Bobo zâmbi, iar celãlalt ren îi aruncã-n dar o steluþã, care i se lipi drept pe obrãjior, luminându-i faþa. Dupã care, Moºul cu renii sãi scuturarã sacul cu daruri, care, toate, intrarã prin ferestrele casei mari, bineînþeles, fãrã sã se spargã nici un geam! Când se apropiarã de sãniuþã, mai venirã alþi doi reni, cu încã un sac plin cu daruri, Moºul plecând la celelalte case mari, lãsând în urmã ochiºorii scânteietori ai lui Bobo, care privise toatã scena, cu renii ºi sãcuþul, ca ºi cum vedea prin vis o întâmplare minunatã, care nu poate fi înþeleasã decât de mintea ºi sufletul curat al sãu. Sau al tãu, al celui care citeºti aceste rânduri ºi intri în propriile tale poveºti, regãsindu-l pe Moº Crãciun doar acolo unde existã: în inima ta.